661 afișări

De ce ne-am legat singuri de mâini cu Tratatul Fiscal?

de Moise Guran

Din capul locului vă spun că nu ştiu să răspund decât pentru mine la această întrebare. O să vedeţi imediat, mie mi s-a părut un bun instrument de protejare a generaţiei viitoare de hoţii din prezentul nostru mult prea continuat.

O mai dau un pic cotită pe istorie, înainte de a comenta stenograma întâlnirii de la Cotroceni (am reuşit să văd înregistrarea cu sunet până pe la minutul 19, incredibil ce internet prost au ăştia în Portugalia).

Oricum Tratatul de Stabilitate Fiscală are el însuși o istorie interesantă, una care, în mod inevitabil s-a suprapus peste un moment de nebulozitate politică în România (mă rog, mai tot timpul e aşa la noi).

Deci suntem în primăvara anului 2012… După o toamnă de negocieri, haircut-uri, greci disperaţi, presiuni franţuzeşti, o Italie gata să rămână fără finanţare, madam Merkel impune o soluţie pentru zona Euro… să fie toţi ca nemţii… să nu mai existe deficite în zona euro, să fie toţi cu excedent, să fie bine ca să nu mai fie rău şi aşa mai departe. Să se împrumute fiecare ţară membră cât vrea, dar asta numai dacă îi permite creşterea economică… Adică, dacă ai creştere, ai şi de unde da banii înapoi, nu afectezi stabilitatea Euro, dacă n-ai creştere stai pe fundul matale cu deştiu-n gură şi te rogi de nemţii care au să îţi cumpere şi ţie ceva – o plajă, un Romtelecom… ceva.

Era, vezi, momentul în care jumătatea sudică a Europei nu mai găsea bani de împrumutat decât la dobânzi uriaşe, Italia şi Spania ajunseseră pe la dobânzi de 5-6-7%, Grecia nu mai vedea nimic de la nimeni, ba chiar nici Franţa nu se simţea prea bine.

Toţi urlau ca milogii după garanţii de la BCE, iar în BCE urlau genele trezite ale mărcii germane că se prăbuşeşte toată Zona Euro dacă Merkel cedează. Şi n-a cedat. Sau a cedat, dar cu un preţ mare, unul în care şi portughezii ăştia pe la care sunt eu acuma ar fi trebuit să devină până în 2015 nemţi. Vă spun sigur că deocamdată nu le-a ieşit şi am mari dubii că până la anul vor reuşi.

Dar să revenim la ai noştri (ca brazii)…

Ei, prin aprilie-mai 2012, după un summit de ăsta european, ne trezim cu Băsescu că se întoarce de la Bruxelles şi zice Gata! Ne băgăm şi noi în Tratat… Lumea era, însă, atunci mult prea ocupată cu căderea în cap a guvernului Ungureanu, parcă îmi amintesc că Ponta a bâiguit ceva că să ne spună şi nouă Băsescu în ce ne bagă... Frumos este că documentul a fost ratificat şi semnat de Guvernul Ponta care abia aterizase la Palatul Victoria.

2015 părea departe… România deja era pe creştere economică şi avea la dispoziţie doi ani ca să se obişnuiască cu noul mecanism numit eMTiO, unul care nu mai lasă statele zonei euro să dea banii pe prostii…  (Ca o picanterie, dar a dracului de picantă, vă amintesc faptul că puţin înainte de picarea guvernului Ungureanu între Băsescu și MRU a existat o controversă legată de tăierea CAS sau creşterea salariilor bugetarilor).

Desigur, o ţară cu mare nevoie de infrastructură şi de dezvoltare, o ţară cu nevoi de investiţii, de ajuns Europa din urmă, nu ar avea ce căuta într-un astfel de pact. Orice socialist, de la Florin Georgescu şi până la Costi Rogozanu, îţi poate explica faptul că noi n-avem autostrăzi că nu ne lasă Merkel să ne împrumutăm şi, deci, cu ce dracu să le facem… Daaa’ de unde!

Motivul pentru care la vremea respectivă mi s-a părut o idee bună să intrăm în Compactul Fiscal a fost tocmai exasperarea mea că, indiferent câţi bani au avut, indiferent că a fost criză sau că n-a fost, că era mai mare sau mai disperată nevoia de investiţii în infrastructură, politicienii români n-au fost în stare să facă decât şpăgi din banii publici.

Tăriceanu a spart 5 miliarde din privatizarea BCR, BOC s-a coimănit până prin 2011 ca să dea drumul la nişte afurisite de investiţii publice – şi alea din bani europeni, acu’ venea Ponta (de fapt, Dragnea) la guvernare şi, deci, mie, ca român de la televizor, mi s-a părut –  şi încă mi se mai pare – că ne împrumutăm doar ca să aibă ei ce fura, iar aceasta notă de plată (a împrumuturilor) va fi transmisă generaţiei viitoare fără nimic altceva… Fără o acumulare de prosperitate, fără o infrastructură decentă, ba chiar şi fără o practică încetăţenită a chivernisirii atente a banului public.

Deci, de ce să îi fac eu asta lu’ fi-miu? De ce să îl las şi cu o casă furată de alţii, dar şi cu rate la ipotecă? Şi ce argumente o să am să-i dau peste peste zece ani când va dori să plece dintr-o ţară săracă şi vândută (datoare)? Că m-am împrumutat ca să aibă guvernanţii de ieri, de azi şi de mâine ce fura? Hai sictir politrucilor, mi-am zis! Puteţi fura doar prezentul, dar nu mai puteţi fura şi viitorul…

Tratatul fiscal este o idee bună, indiferent care o fi calculul politic al lui Băsescu… (m-am prins de atunci şi am spus şi la tv că omul are probabil un calcul politic, căci 2015, anul aplicării deficitului strutural, prea coincidea cu terminarea mandatului său).

Tratatul este bun chiar dacă teoretic ne îngreunează dezvoltarea… practic oricum nu mai investim decât bani europeni, cofinanţăm adică vreo două-trei miliarde de euro pe an, cheltuim în continuare între 15 şi 20 de miliarde de euro pe an pentru întreţinerea aparatului de stat, iar restul banilor până la 30 de miliarde cât dăm noi românii taxe sunt pentru sănătate, pensii şi, bineînţeles, ajutoare sociale.

E! Şi de atunci o tot cântăm pe la televizor cu reforma necesară în finanţele publice… Că să vezi că evaziunea e prea mare… că să vezi că reaşezarea taxelor… că frate, dacă nu facem treaba asta ne ia dracu pe toţi, ne ia cu tot cu ţară… Că statul chiar nu va mai putea finanţa deficitele de la pensii şi de la sănătate….

Auzi, ştii ce?… statul cu ale lui, eu cu ale mele. În fond, eu nu fac decât să traduc la televiziunea publică lucrurile spuse de specialişti, sperând că românii au şi minte, nu numai talent, că simt măcar pericolul dintr-un banal spirit de conservare a speciei şi că pot deveni pe marginea prăpastiei mai atenţi la lucruri importante, decât la şouri cu sărmani.

bizidayŞi totuşi, Băsescu a greşit! Şi greşeşte în continuare forţând stabilitatea fiscală cu îngheţarea CAS-ului. Ponta este desigur varză… Putea face reducerea CAS şi încă o mai poate face, dar omul are o problemă… candidează la preşedinţie…

Cât despre domnişoara Garlic de la Finanţe, vă spun sincer că îmi pare rău de ea. S-a dus nepregătită, e clar, n-a fost nici psihologic pregătită pentru o întâlnire cu Băsescu (credeţi-mă, ca interlocutor poate fi excesiv de dominator, susţine lucruri la infinit şi când nu are dreptate), dar a avut şi nişte limitări de comunicare, dictate de faptul că Ponta candidează…

Dar despre toate astea vă scriu mâine dimineaţă, pe la nouă (adică la şapte, pe ora Portugaliei).