Cum mi-am petrecut jumătatea (plină a) vieții…

de Moise Guran

Adept ferm al planificării, mi-am propus, cândva, să trăiesc 80 de ani… Nu știu dacă sunt mulți sau puțini, dar de atâta am nevoie pentru ce cred eu că am de făcut în această viață. Nici Germania nu cred că și-a propus să bată Brazilia cu 7-1, cred doar că și-a propus să o bată, să se califice, să joace finala și, eventual, să devină Campioană Mondială.

Fiecare dintre noi are propriul campionat, unul în care, deseori, avem impresia că luptăm contra Braziliei, dar, de fapt, suntem într-o permanentă concurență cu noi înșine. Eu, cel de azi, trebuie să fiu mai bun decât eu, cel de ieri, pentru simplul motiv că, altfel, s-ar putea să am regretul unei zile pierdute, al unui meci nul, în cel mai bun caz, al unei retrogradări, în cel mai rău caz.

Noi, cei care lucrăm la știri, urâm probabil cel mai mult în viață – o să râdeți – să devenim știrea… Mie mi s-a întâmplat o singură dată, demult, pe când reporter fiind, m-au alergat cu răngile niste gealați. Colegii s-au simțit datori să dea o știre și m-am simțit cel mai nefericit om de pe pământ. Tentația naturală de a te plânge, de a te victimiza, nu există și nu funcționează în cazul jurnaliștilor. Ei spun, ei cred, ei relatează…. bla, bla, bla… Probabil sunt influențat prea mult de cartea pe care o citesc acum și de apusul stoicilor din timpul Împăratului Iulian…

Oricum… ceea ce contează este că nu urăsc nimic mai mult decât propria-mi zi de naștere… De fapt, n-o urăsc, e o zi ca oricare alta, dar nici nu-mi place să fiu în centrul atenției, să-mi ureze oamenii lucruri… cumva mă simt la fel ca atunci când am fost știrea, biata victimă a unui atac cu răngi asupra unor jurnaliști care relatau de la fața locului… Exagerez, desigur.

Îmi planific cu grijă evadările. Anul trecut mi-am schimbat data nașterii pe facebook și, pentru că nu m-au sunat decât apropiații, m-am simțit evadat. Anul ăsta, mi-am propus să mă ascund la căpătul pământului. Care desigur, poate fi oriunde, atâta timp cât pământul e rotund, dar mi-ar fi fost jenă să-mi închid telefonul pur și simplu, așa că trebuia să mă oblige un regulament să fac asta. Și așa am găsit regulamentul Aviației Civile.

Dacă te urci într-un avion (să zicem TAP) care pleacă la cinci dimineața, ora României, de la București și stai cinci ore cu telefonul închis până la Lisabona, nu-ți poate reproșa nimeni nimic. Apoi mai ai un autobuz, două trenuri și un taxi, până în Lagos, probabil cel mai ieftin paradis de la cel mai apropiat căpăt al lumii…(vechi, de fapt, capătul Europei). 800 de euro – biletele de avion dus-întors pentru trei persoane, 700 de euro – cazarea pentru șase nopți, 70 de euro – trenuri/autobuze, 1 euro – o bere, 1 euro – O istorie a Bizanțului (ebook, evident), iar restul e plăcerea izolării, apoi plăcerea ieșirii din izolare pentru a cunoaște oameni noi, echipa de fotbal a Germaniei, o piscină comunitară într-un complex de apartamente cățărat hăt-sus pe o faleză de pe malul mării și dislexia evidentă cu care scriu acest text, ca efect probabil al relaxarii.

Urmăresc un pescăruș nătâng care aterizează pe acoperișul clădirii vecine. Se uită la mine și croncăne derutat… nu sunt de-al casei, abia am venit, dar am de gând să fac baie în piscină la șapte dimineața, să dorm, apoi, încă două ore istovit, să citesc și să cucăi între pasaje, dezamăgit deja de puținele informații noi din Istoria pe care mi-am ales-o pentru această vacanță, să-mi fac singur cafeaua cu mult, mult, lapte (avantajul apartamentelor, față de hoteluri, e că ai și bucătărie), iar apoi să rătăcesc cu fi-miu și cu nevastă-mea prin orașelul ăsta neverosimil de curat, neverosimil de liniștit, în care totul pare a fi, de fapt, neverosimil, suprarealist, încetinit… habar-n-am…

Aseară eram cu ai mei într-un mercado să ne luam și noi apă, cafea, zahăr, d-astea… la un moment dat, unu-zero pentru Germania… ieșim să căutam un restaurant, că începu meciul și noi… găsim o bombă… nu ne oprim aici, dar văd fața speriată a unei doamne de vro’ 60 de ani privind un televizor pe care nemții dădeau al doilea gol… Mă uit și eu… pe ecran scrie tot unu-zero… draci!… mă dau mai aproape, că nu văd bine fără ochelari… scrie patru, nu unu! Patru-zero, în cinci minute, cât am făcut din mercado până în bomba asta… schimb bomba, poate mă trezesc… mă întâmpină un portughez cu mustăți de ungur și mă întreabă dacă nu vreau gulaș… cinci-zero – ei, pe dracu! e clar că visez… ce să caute un ungur cu gulașul lui în Portugalia și cum să ia Brazilia, acasă, cinci goluri în 30 de minute?… Nu e ungur, dar nevastă-sa e lituaniancă… ne-o prezintă… nu se supără că nu vrem gulaș, dar vrem fripturi portugheze, cum să nu… și vin? Și vin, dar mai întâi o bere, că mor de sete, până face doamna fripturile…

Da’ voi portughezii țineți cu brazilienii, nu? Pai da, zice mustăciosu’, dar parcă ne și bucurăm că nemții îi bat pe ei mai rău decât ne-au bătut pe noi (4-0 în Grupe)… Paradoxul este că am văzut câteva balcoane la care steagul Braziliei era arborat lângă cel al Portugaliei, dar stațiunea e plină de nemți care se bucură liniștit, ori pentru că sunt familiști, ori pentru că sunt și ei conștienți că portughezii țin cu brazilienii.

Am scris acest post ca să vă mulțumesc vouă, celor care v-ați gândit la mine, în timp ce eu mă ascundeam. M-am simțit obligat și de aia a ieșit așa incoerent… uite, primul semn de bătrânețe, să faci chestii pentru că te simți obligat…

Tot încerc să mă gândesc că am trecut de jumătatea vieții (planificate), că ar trebui să îmi treacă ceva esențial, fundamental, marcant prin cap… și, când colo, mie îmi fuge gândul tot la berea aia pe care scrie (ironie a subconstientului oniric?) SuperBock… pe bune? Manipulare ieftină…

Asta e criza bărbatului de 40 de ani? Zâmbesc și îi spun și neveste-mii că, de fapt, celebra criză se referă la bere, nu la altceva… Râde de mine și-mi zice că, în cazul ăsta, eu am intrat demult în criza asta…

Hai, că mai am cinci zile și mă trezesc... în fond, e doar prima zi din restul vieții… fie ea ajunsă și la jumătate.