202 afișări

Cooperativizarea si decooperativizarea moromeţilor

Textul meu de ieri, referitor la reforma agrară ratată mereu în 150 de ani, a produs o argumentaţie cu Ionuţ Popescu, fostul ministru liberal de finanţe. Acesta mă acuză că mult prea des fac apologia perioadei comuniste şi mă suspectează că aş încerca să devin popular (şi să fac audienţă) folosind nostalgiile comuniste ale unora dintre români. Ionuţ (cu care chiar sunt vechi amic) face o mare greşeală. Judecă perioada comunistă fără a se fi documentat legat de ea, fără a-i fi citit istoria (pe alocuri macabră e adevărat) ci doar prin prisma unor prejudecăţi neargumentate, născute din propaganda perestrikistă a anilor 90. Promit să revin cu un text critic dar argumentat la adresa comunismului economic al lui Nicolae Ceauşescu, dar până atunci găzduiesc aici pe Biziday.ro, un comentariu de pe facebook postat de un domn Florin Ungureanu pe wallul lui Popescu, un om pe care nu-l cunosc, dar care dovedeşte o mare putere de a înţelege transformarea peste generaţii a ţăranului român. Vi-l dau la pachet cu trailerul de la Moromeţii, un film care merită vazut de cel puţin o sută de ori, asta dacă nu cumva vă place mai mult cartea. Moise

de Florin Ungureanu

CAP-ul comunist este maximul ce putea şi poate vreodată produce agricultura în România, cu tot sabotajul românilor de atunci. Să vă explic.

De la împroprietărirea lui Ferdinand din 1923 şi până la colectivizare trecuseră 26 de ani, din care vreo 5 de război. Statistic toate loturile primite de ţăranii români trecuseră prin procesul de moştenire şi divizare, adică erau la a doua generaţie. Câtă tradiţie de proprietar de pământ căpătaseră proprietarii? Nu contează, producţia era infimă, gândiţi-vă câtă muncă manuală se depunea pentru a recolta 1500 kg de grâu la hectar şi 3000 porumb. Asta era maximul posibil atunci, iar ţăranii munceau 3 anotimpuri din 4. Moromeţii nu puteau dormi noaptea la gândul că nu produc destul.
Comunismul a durat 40 de ani, aproape două generaţii. Totul a fost uitat. Generaţia desproprietărită nu a vrut să muncească pentru statul comunist, a chiulit ca un gest de frondă justificat personal, a făcut puşcărie pentru un cal sau un viţel pe care au refuzat să-l dea asupritorilor. Generaţia următoare a înţeles că asta e normalitatea, să chiuleşti ca să pedepseşti statul comunist hoţoman. Cu tot chiulul oamenilor, agricultura intensivă comunistă a ridicat producţia reală la 4000 kg grâu şi 6000-8000 kg porumb (cu specificaţia că şi soiurile erau mai productive decât cele plantate de Moromete). Bineînţeles că avântul comunist al cozilor de topor ridică cifrele la 6500 kg grâu şi 12000 kg porumb (atâta îmi amintesc eu). Sfecla deţinea recordul cu 120 tone la hectar. Matematic nu era posibil să obţii atâta sfeclă nici dacă avea 60cm lungime şi creştea sfeclă lângă sfeclă.

Două generaţii de români au aplicat dictonul „Trage negru peste verde, că inginerul nu vede”, cu referire la prăsila manuală, cu sapa. Ei se făceau că muncesc, statul se făcea că-i plăteşte. Bunicii mei nu apucaseră să fie moştenitori ai pământului de la părinţi, s-au trezit colectivizaţi. Prin urmare au fost prima generaţie ce n-a cunoscut noţiunea de proprietar de pământ. Nu i-a legat nimic de munca pământului, a fost o mare corvoadă pentru ei, au făcut-o în silă, o mare silă pe care şi-o exprima bunica în poveştile ei de femeie cu 4 clase, cum se făcea că munceşte ca să treacă ziua pălăvrăgind cu suratele la umbră.

CAP-ul era instituţia asupritoare, pe care o furaseră şi sabotaseră zilnic toată viaţa lor adultă. Prin urmare, în 1990 vă imaginaţi că acesţi oameni şi-ar fi dorit să revină la… ce? La situaţia pe care nu o cunoscuseră vreodată, aceea de agricultor conştient că trebuie să muncească pentru a avea ce mânca? La sentimentul de proprietar ce munceşte pământul pentru el cu mijloace moderne, asociat corespunzător cu alţi vecini pentru eficientizarea procesului?

Imediat după revoluţie, bunicul şi-a luat bucata lui de la CAP şi s-a înscris într-o asociaţie din cele 3 în care se împărţise toată suprafaţa fostului CAP, condusă de unul din foştii ingineri agricoli. Primul an a fost dezastru. Al doilea mai rău. Al treilea s-a făcut ceva, dar şi lacomia celor implicaţi crescuse cât a altora în următorul deceniu, pentru că timpul trecea şi planurile de îmbogăţire cereau rezultate, apăruseră primii milionari post-decembrişti, aşa că dividendele au fost infime, câteva sute de kg de grâu şi porumb de pe 7ha. Şefii asociaţiilor îşi mai făcuseră câte o casă şi-şi luaseră şi ei primele maşini străine. În loc să fie interesaţi care e treaba cu asociaţia, cum se fac lucrările, în ce fel pot contribui, românii proprietari de pământ în asociaţie voiau să le vină câteva tone de cereale în curte, dacă se poate şi urcate în hambar, şi nu ar fi fost de refuzat câte un sac de mălai şi unul de făină în cămară cât să faci o mămăligă şi o pâine nouă.

Aşa că asociaţiile s-au desfiinţat şi s-a revenit la mentalitatea Moromeţilor. Producţia e din nou la nivelul 1936, pentru că nu există sole, vezi porumb lângă rapiţă, lângă floarea soarelui, lângă grâu, lângă fasole, lângă pârloagă, lângă viţa de vie, lângă sfeclă. Se polenizează culturi incompatibile şi nu iese nimic, că aşa vrea Dumnezeul creştin să-i pedepsească pe români. Într-un an s-a făcut floarea soarelui şi a fost tare preţuită pentru ulei, în anul următor tot satul a pus floarea soarelui şi nu aveau ce face cu ea. Libertatea de decizie e bună, dar nu pentru proşti, că nu au ce face cu ea.

Azi agricultura în România se face în regim de TAXIMETRIE. Câţiva au tractor şi combină în sat. Omul ară, prăşeşte, însămânţează şi recoltează la bucăţica de teren, la fel cum şi taximetristul te duce unde vrei la km. Costă enorm, ceva gen 500 lei la hectar la suprafeţe mari şi 200-300 la orice bucăţică măsurabilă cu piciorul. Am făcut eu calculul, costă lucrările în regim de taximetrie exact cât valoarea recoltei. E subzistenţă. Ţăranul român nu ştie să folosească ce are pentru a creşte valoarea. Stochează grâul până mucegăieşte şi cumpără pâine de la buticul din sat. Stochează porumbul până mucegăieşte, în loc să crească 10 porci cu el, punând carne proaspătă pe piaţă. Moise Guran are dreptate, CAP-ul comunist este maximul ce putea şi poate produce vreodată agricultura în România, cu tot sabotajul românilor. Pentru că romanii nu vor mai mult de la ei înşişi. Ştiu doar să-şi fure căciula.

NOTA MOISE: Eu nu sunt un fan al colectivizării, cum poate au înţeles unii. Bunicii mei au intrat obligaţi în colectiv, dar la noi s-au bătut cu parii pe pământ, la retrocedare în 90. Familia mea are însă o altfel de tradiţie, pe care eu o ştiu mai mult din poveşti. În perioada interbelică, străbunicul meu a fost un om cu puţin pământ, dar care s-a ridicat pe vrednicie arendând şi muncind anual zeci de hectare de la oamenii din sat. Această tradiţie este azi continuată de un unchi al meu care a rămas la ţară, adună loturi de pământ prin cumpărare sau arendă şi le munceşte pentru a-şi ţine ferma de 150 de văcuţe. Face bani doar din vânzarea directă a laptelui (nu către fabrici) procesat cu utilaje moderne pe care le-a luat cu foarte multe credite. În Severin este celebru pentru că vinde lapte proaspăt, natural şi în fiecare dimineaţă se face coadă la dozatorul lui. Pe la zece dimineaţa deja nu mai are. Din punctul meu de vedere, aceasta este soluţia pentru o agricultură modernă, iar comentariul lui Ionut Popescu chiar m-a supărat destul de rău.