Pierdut în aria semantică a substantivului „onoare”

de Moise Guran

Categoric demisia ministrului de interne nu poate repara o tragedie. Din păcate fostul ministru n-a greșit doar o arie de căutare în teren, ci s-a rătăcit și într-o arie semantică. Cea a substantivului „onoare”. 

Nu există demisie de onoare la trei zile după evenimente și la două zile după ce toată lumea îți cere să pleci acasă. Demisia de onoare vi-o puteţi da numai dumneavoastră, stimați politicieni, fără să vi-o ceară nimeni, și asta numai dacă aveți onoarea invocată. Fără factori de presiune și din bunul simț al responsabilității și al asumării ei… Nu poți spune azi că tu regreți doar că n-a căzut avionul când era altu ministru de interne, iar mâine să spui că tu ești nevinovat dar îți dai și tu acolo … o demisie de onoare, termen pe care l-ai auzit poate vânturat pe la televizor, fără să știi exact ce înseamnă.

Folosind prea des cuvântul onoare l-am depreciat ca reper, uitând de exemplu că o declarație de genul … îmi asum responsabilitatea pentru ceva… va fi întotdeauna urmată, prompt și fără negocieri, de subsecventa demisie de onoare în caz de eșec.

Din păcate atunci când un om de stat îți spune “ce vrei dom’le, așa e în politică“, el îți sugerează faptul că onoarea nu are ce căuta într-un joc al compromisului și al negocierii. Lucrurile nu stau așa, chiar dacă într-adevăr politica ar trebui să fie despre capacitatea unui lider de a se înțelege cu cât mai mulți oameni. Excluderea noțiunii de onoare a transmis inclusiv națiunii ideea că onoarea asta e doar o vorbă de la televizor, un cuvânt pe care îl folosești când vrei, dar în care n-ar trebui să te încurci niciodată.

Și dacă vi s-a făcut deja milă de cuvântul onoare, imaginați-vă ce tragedie trăiește colegul său semantic, substantivul demnitate, căci acestuia i se poate reproşa derivația demnitar, iar de atunci e înjurat săracul împreună cu toată familia sa … lexicală.