Isărescu suntem noi, dar eu m-am săturat de ceea ce suntem

Ascultându-l pe Isărescu mi-am dat seama, cred, din ce vine veșnicia lui. E veșnicia neamului nostru de fapt, mereu asuprit, mereu cucerit, mereu plecat, dar care, uite dom’le, subzistă!

Pentru Isărescu o creștere de taxe e o necesitate în condițiile unui dezechilibru bugetar. La benzină, la motorină, la ce-o fi, nu contează. Ai zice că omul trăiește între matrici și ecuații, a apărut o distorsiune undeva, o corectăm cu alta prin schimbarea parametrului… nu? Ei bine, nu!

Când e singur pe teren guvernatorul BNR face scheme ca Ronaldo, aruncă mingea peste cap ca Pele, driblează ca Maradona cu sfaturi și principii privind stimularea muncii și scăderea taxelor… Când intră pe teren câte un Boc sau un Băsescu cu o creștere de TVA, când centrează un Ponta cu o schimbare de acciză sau o majorare pentru bugetari, Isărescu se retrage sfios pe banca lui națională și de rezerve și se preface ocupat de rebusurile cu matricile fiscal-monetare. Dom’le, nu putem spune noi de la BNR guvernului ce taxe să crească!

Vedeți, într-un fel Isărescu e ciobanul din Miorița. El nu luptă, el se adaptează. Și, din păcate, așa facem noi toți, membrii poate ai unei turme talentate, dar nu ai unei națiuni cu verticalitate. Isărescu știe de câte ori vigneta, taxa de drum, taxa de infrastructură au fost incluse în benzină și reinventate sub alt nume. Și noi știm, dar ne prefacem că am uitat… O să muncim mai mult, o să furăm mai mult sau o să inventăm noi tehnici de evaziune, o să ne plângem mai tare ca să ne dea guvernul ajutoare sociale, căci așa măsurăm noi timpul istoric – prin adaptare.

Fiecare dintre noi e de fapt un mic Isărescu, care, la o chestie, știe exact ce-i de făcut, dar care se preface că el n-a zis, el n-a făcut, el n-a știut și, bineînțeles că nu-i el de vină, atunci când vremurile îi trec grumazul iar istoria îi încărunțește părul într-o foarte inutilă nemurire.

de Moise Guran