O istorie a Capitalei: De la Cetatea lui Bucur, la blocurile de oţel şi sticlă

Acum mai mult de 7 secole ciobanul Bucur îşi aşeza stâna în codrii mari ai Vlăsiei de pe malurile Dâmboviţei. Dar pentru că vremurile erau foarte tulburi şi gospodăria lui Bucur era mereu prădată de turci şi de tătarii care îi furaseră una din fete, ciobanul a făcut din stâna sa o cetate pentru a se apară şi a clădit alături o biserică. Cu timpul şi alte gospodării s-au aşezat în jurul bisericii şi a cetăţii lui Bucur şi astfel s-a născut prima comunitate de pe malurile Dâmboviţei care a luat numele lui Bucur.

Legenda ciobanului Bucur este susţinută şi de consulului britanic William Wilkinson în monografia să asupra Principatelor din anul 1820.

Dar mai există şi alte două variante privind numele oraşului. Un călător elveţian nota în jurnalul său în 1871 că denumirea oraşului vine de la bucurie sau bucuros, iar trei decenii mai târziu un vienez ajuns în aceste locuri scria că numele oraşului ar veni de la pădurile de fag numite Bukove, din jurul aşezării.

Cercetările arheologice din ultimii 50 de ani au arătat că în urmă cu 5-6 secole pe malurile Dâmboviţei şi ale Colentinei erau deja 41 de aşezări săteşti în care trăiau circa 10 mii de persoane.

Unele localităţi există şi astăzi, Ştefăneşti sau Bragadiru, iar altele au devenit cartiere ale Bucureştiului, Militari, Berceni, Floreasca, Colentina sau Pantelimon.

Aşezarea lui Bucur de la întretăierea a două mari drumuri comerciale s-a dezvoltat, iar oamenii din satele din jur îşi vindeau produsele în incinta cetăţii, numită uneori şi Cetatea Dâmboviţei, care avea şi un rol strategic pentru că supraveghea drumul ce mergea de la Târgşor la Giurgiu, unde se află o garnizoană otomană.

În 20 septembrie 1459 apare prima menţionare scrisă referitoare la Bucureşti într-un hrisov al domnitorul Vlad Ţepeş care îi scutea pe trei locuitori ai cetăţii lui Bucur, Andrei, Iova şi Drag, de la obligaţiile faţă de Curtea Domnească.