O familie normală care conduce o ţară entuziasmată

de Moise Guran

Mare deranj cu bebeluşul ăsta regal! Marea Britanie clocoteşte, presa a înnebunit, The Sun şi-a schimbat numele în The Son (Fiul), pe autobuzele din Londra scrie mare Felicitari William şi Kate!, trag tunurile din Turnul Londrei şi toate astea pentru că s-a născut un copil care ar putea (nu e sigur) deveni rege într-o zi, iar presupunând că va deveni, va avea un rol protocolar şi ceremonial.

Altfel spus, nu e ca şi cum s-ar fi născut Mesia care va conduce naţia britanică pe calea propăşirii, iar englezul de rând care se bucură acum şi bea un pint de bere de zici că i s-a născut un nepot ştie că el, personal, n-are ce să aştepte direct de la acest Mesia-bebeluş istoric.

Well… lucrurile nu stau chiar aşa…

Pentru a înţelege tot acest delir de familie fericită care iradiază dinspre insula britanică trebuie să înţelegem puţin ideea de monarhie, şi, mai ales, pe cea de monarhie britanică.

Acum fix o săptămână eram la Londra, încheind câteva zile obositoare în care am reuşit să concentrez cu familia (deh!  Londra chiar e scumpă) un tur al obiectivelor royale, de la Hampton Court, la Windsor, la Westminster Abbey, Turnul Londrei şi, bineînţeles Buckingham. Ăsta din urmă pe din afară, căci nu se vizitează
în această perioadă a anului şi tot ce poţi să vezi e schimbarea gărzii dimineaţa. Nevastă-mea a ţinut să vadă şi Kensington Palace, locul unde locuiesc William şi Kate. În semn de protest (pentru că se vizitează doar câteva camere şi o expoziţie de rochii regale) eu am preferat să fur o oră de somn pe peluza din Hyde Park, mulţumindu-mă să văd palatul pe din afară şi să-mi odihnesc ciolanele care adunaseră în trei zile cam 100 de kilometri de mers.

Stând eu aşa pe peluza aia şi având la un moment dat tentaţia să aflu cât consumă şi cât produce Casa Regală (obiceiuri de republican, ce vreţi!) am realizat că un astfel de calcul ar fi probabil inutil atâta timp cât englezii ţin mai mult la monarhia lor de când aceasta nu mai înseamnă mare lucru din punct de vedere politic şi administrativ. Paradoxal, tocmai de aceea Casa Regală a reuşit să devină un fel de model de familie, un soi de naş/naşă pe care o respecţi şi o cauţi de exemplu în viaţă. Ştiu, Charles şi Diana au ieşit

din matrice dar ce, a mai ajuns Charles rege? Nu, şi acum uitaţi-vă puţin la William. Omul are serviciu, ca tot cetăţeanul, ba chiar a trebuit să-şi ia liber de la baza militară la care lucrează când a intrat nevastă-sa în travaliu. Pun pariu că îşi ia şi concediu de paternitate, iar Kate ar putea primi indemnizaţie de creştere a copilului. Evident că au din ce să trăiască, dar tocmai modul acesta de a trăi la fel ca ceilalţi, combinat cu respectabilul protocol fac din William candidatul perfect de a deveni rege în locul tatălui său. Nu e o noutate ceea ce vă spun acum, încerc să vă arăt că imaginea de om ca toţi ceilalţi a viitorului rege este atent construită.

În timp ce scriu asta, BBC-ul îl arată pe William cum o scoate pe nevastă-sa din spital, aşezând bebeluşul regal într-un scaun obişnuit pentru bebeluşi. La fel ca toată lumea… Tăticul se urcă la volan şi familia regală pleacă… Ştii tu că e regală dar ceea ce vezi este o familie obişnuită. (Salută cu mult bun simţ presa care aşteaptă de zile acolo, nu se pitesc ca vedetele pe uşa din dos. Dar asta e doar o chestie de educaţie.)

Da, poate că e şi mult PiaR în toată povestea… ei şi ce? Contează? Monarhia britanică a găsit modalitatea de a rămâne importantă pentru englezi, de a conduce naţiunea într-un alt mod decât cel politic, într-un mod spiritual aproape, de a le oferi oamenilor bucurii (vezi nunta regală sau acum botezul) şi dacă nu le creşte salariul şi dacă guvernul le mai pune o taxă. Desigur, dacă englezii ar număra nişte decenii de sărăcie, sau dacă de exemplu ar fi pierdut Bătălia Angliei în WWII probabil nici monarhia nu ar mai fi fost atât de populară. Dar în loc să ne întrebăm dacă oul era posibil fără găină este cred mai util să constatăm că monarhia britanică este pentru englezi liantul primordial al conştiinţei naţionale. Şi asta e tot ce contează.

P.S. Apropo de Bătălia Angliei, în ultima zi era să pierd avionul ca să văd (o să râdeţi) RAF Museum. E la dracu în praznic, metroul nu mergea până acolo şi am renunţat să mai vizitez British Museum pentru el. Nu regret absolut deloc.

P.P.S. Conştiinţa naţională e chestia aia care îi face până şi pe cei de la Burger King să scrie mare pe pereţi de la ce brutărie din Londra au pâinea precum şi faptul că vita a mugit şi ea înainte de a deveni hamburger tot în limba engleză.