Exporturi cu efect întârziat

de Moise Guran

Împăunarea guvernanţilor cu cea mai mare creştere economică din Europa la finalul anului trecut ar putea fi trecută în registrul prostioarelor politice dacă ea nu ar face parte dintr-o retorică planificată şi deja exersată de două ori, cu efecte profund negative.

Cei care spun că 2,5% este o creştere bună, în condiţiile în care Franţa, Germania sau alte puteri europene se târăsc puţin deasupra sau puţin sub zero, uită, sau se prefac că uită că acele ţări au ieşit din recesiune cu trei-patru trimestre înaintea României. Că la ei creşterea a reînceput la finalul lui 2009, iar la noi primii ghiocei au ieşit pe finalul lui 2010.
Nu, retardul nostru economic nu vine dintr-o inferioritate genetică ci din faptul că exporturile către respectivele ţări europene fac cam un sfert din PIB-ul României. Altfel spus, din momentul în care neamţul sau francezul constată scăderea vânzărilor de BMW-uri sau Renaulturi de la ei, mai trec vreo câteva luni până uzinele de volane, cablaje şi alte butonaşe din România primesc ordin de scădere a comenzilor.

Interdependenţa economică este firească pe o piaţă comună şi, revenind la semnalele sfârşitului de an 2011, ele trebuie privite în România nu cu mândrie ci cu îngrijorare. Desigur, dacă guvernanţii ar face asta, ei nu ar mai putea face planuri pe blana ursului din pădure. Dacă nu s-ar preface că nu văd scăderea comenzilor din industrie sau dacă nu ar şti că blocajele produse de viscol săptămâni la rând vor afecta în mod inevitabil cifrele de export din primul trimestru al acestui an, atunci nu ar mai putea vorbi despre creşteri salariale.

Acest autism a mai fost exersat şi în anii electorali 2008 şi 2009. Mai târziu, în 2010, guvernanţii şi-au recunoscut greşeala, dar era şi târziu şi inutil. Târziu pentru că factura tot trebuia plătită, inutil pentru că nici atunci nu s-au găsit soluţii pentru relansare. Repetată la infinit, istoria devinde plictisitoare.