Autismul clasei politice

de Moise Guran

Aparent Puterea şi Opoziţia s-au înţeles că n-au cum să se înţeleagă şi că singurul lucru pe care îl pot face împreună este încă un talk-show. Ce altceva este o sesiune extraordinară? O sesiune la care se va dezbate ce? Relaxarea fiscală, creşterea salariilor bugetarilor, creşterea pensiilor? Păi nu prea mai au spaţiu pentru asta. Anul acesta pomenile electorale vor lipsi pentru că n-au de unde să le dea. Peste o săptămână se vor întâlni în Parlament probabil cu aceleaşi texte de la ultima moţiune de cenzură. Opoziţia îi va acuza pe actuali iar actualii îi vor acuza pe foşti, care acum sunt în Opoziţie. Aşa şi? Cum va rezolva asta tensiunea din stradă?

De vreo cinci-şase ani dezbaterea economică purtată între politicieni a coborât indecent de mult în promisiune deşănţată de recompensă valutară a votului. Oferta politică s-a transformat într-o manea în care le spunem oamenilor clar şi porcăit ce le dăm fără să-le spunem şi cât îi costă. Nu azi, nu mâine ci într-o perspectivă, reţineţi acest cuvânt, într-o zi nedefinită din viitor în care toate ajung la o scadenţă şi exact atunci alegătorul cumpărat îşi dă seama că exact perspectiva n-a mai avut-o de mult.

Nu vi se pare ciudat că în România nu se strigă acum vrem pensii mai mari? Nu se strigă nici vrem salarii mai mari. Nu se strigă nimic din ceea ce ai putea găsi într-un program politic sau sindical iar asta pare să deruteze cumplit elitele politice de la noi. Ce vor toţi acei oameni? Nimic. Ei sunt pur şi simplu indignaţi. S-au enervat. Da, episodul Băsescu-Arafat a detonat asta dar, o dată pornit acest val de indignare s-a mutat. A activat nervi mai vechi, nervi ronţăiţi şi înghiţiţi muţeşte în ani de zile, frustrări acumulate care acum sunt strigate pe străzile oraşelor ţării. Oamenii nu vor nimic din ceea ce clasa politică le poate oferi. Ei vor doar speranţă. Vi se pare puţin? Poate nu e mult, dar nu oricine o mai poate oferi.