Bailout european

de Moise Guran

Banca Centrală Europeană a dat drumul la cea mai mare operaţiune de refinanţare din istoria sa. Ziua de 21 decembrie 2011 va rămâne probabil în istorie, după ce băncile europene au cerut şi au primit de la BCE 489 de miliarde de euro. Ca să vă daţi seama cât de mare este această sumă vă pot spune că ea depăşeşte de trei ori PIB-ul României.

Întrebarea cheie de acum este ce se va întâmpla cu aceşti bani. De principiu cea mai mare parte a lor se va întoarce la BCE sub forma unor depozite. Până acum bancherilor le-a fost teamă şi de umbra lor şi deşi banii nu le lipseau, preferau să îi ţină chiar la BCE în depozite, în loc să se împrumute între ei, să împrumute firme, să facă aşadar ceea ce fac băncile în general punând astfel în mişcare economiile europene. Ideea acestei uriaşe refinanţări a fost tocmai un soi de psiho-terapie în urma căreia băncile să îşi înfrângă temerile, să se plictisească într-un final de această frică de blocaj financiar pentru a-şi putea relua activităţile obişnuite. Dacă terapia funcţionează sau nu vom afla însă cel mai de vreme peste câteva luni.

A doua întrebare majoră este în ce măsură banii BCE vor ajunge să rostogolească datoriile statelor aflate în dificultate. Pentru a ajunge să punem însă aceasă întrebare trebuie mai întâi ca terapia de care vorbeam mai de vreme să aibă succes. Abia apoi bancherii îşi vor putea pune problema dacă să dea bani firmelor, adică economiei, statelor, adică bugetelor naţionale sau, de ce nu, pieţelor, adică celor care au provocat această criză. Nu vă miraţi… a treia posibilitate are cel puţin un precedent. Cam asta au făcut bancherii americani după ce FED-ul le-a plătit prostiile. Şi-au devorat salvatorii şi europenii trebuie să fie foarte atenţi cui dau bani şi pentru ce.

În fine, în cel mai pozitiv dintre scenarii, în cel în care banii ajung totuşi în economie, creând producţie, locuri de muncă şi consum se naşte un ultim risc, acela de inflaţie. Acest scenariu va duce în final la creşterea preţurilor şi a dobânzilor în Zona Euro, un risc deja asumat de europeni ca fiind cel mai mic rău cu putinţă în acest moment.