Scad preţurile

de Moise Guran

Să presupunem că un kilogram de roşii costă 6 lei în luna mai dar în iunie preţul scade la 3 lei iar în iulie găseşti şi cu 1 leu kilogramul. Un cetăţean care are un salariu de 1000 de lei se bucură de acest fenomen şi mănâncă bucuros roşii. Să zicem un kilogram pe săptămână în mai, când sunt mai scumpe, două kilograme pe săptămână în iunie când preţul le-a scăzut la jumătate şi şase kilograme pe săptămână în iulie când preţul e chilipir.

Pe măsură ce dă vară şi pieţele se umplu de roşii autohtone, mai bune la gust decât cele coapte pe vapor, cetăţeanul nostru experimentează o banală bucurie să îi spunem culinară – îşi permite roşii, roşiile sunt bune iar el le consumă. În fiecare dintre cele trei luni el cheltuieşte 24 de lei pe roşii, iar financiar nu simte nici o îmbunătăţire. În fapt salariul său real a crescut semnificativ chiar dacă a rămas tot la valoarea de 1000 de lei. Valoarea fiecărui leu exprimat în pătlăgele roşii, zemoase şi gustoase a crescut de şase ori. Diferenţa dintre cele două situaţii o face de fapt cantitatea de roşii de pe piaţă, deci producţia mai mare raportată la salariul încasat. Economiştii îi spun preţios productivitatea muncii şi îi explică românului că va trăi mai bine atunci când aceasta va creşte. Omul vrea un salariu mai mare şi nu înţelege cum ar putea trăi mai bine dacă va rămâne în veci cu 1000 de lei pe lună. Atunci când preţurile cresc cetăţeanul român simte o durere financiară căci îşi permite mai puţine şi înghite mai mult în sec. Atunci când preţurile scad românul nu sesisează o satisfacţie financiară ci doar una culinară. Una puternică aparent fără legătură cu salariul său care a rămas la 1000 de lei.