Camerele, un dezastru naţional

de Moise Guran

La câteva zile de la răsunătorul eşec, Bacalaureatul încă mai face valuri în România. Se caută vinovaţi, se caută modele greşite la televizor, în viaţă şi în familie. Însuşi Isărescu vorbeşte despre mitomanii care apar zilnic la televizor radiind mesaje de genul m-am îmbogăţit şi pot să fac ce vreau în viaţă, mesaje ce contaminează psihicul copiiilor. Cum şi televizorul înseamnă în esenţă tot camere de filmare, acestea sunt, se pare, linia mediană a catastrofei de la Bac.

Pe un post TV transmisie în direct de la locul faptei… un liceu cu zero promovaţi. În cadru reporterul, directorul şi o elevă… evident picată la Bac. Sub presiunea psihică a momentului dar şi a camerei neiertătoare reporterul se bâlbâie, revine, comite un dezacord şi îl introduce pe director… În faţa camerei domnul profesor nu se bâlbâie, este calm şi cu o mină frământată şi gravă declară senin – în faţa rezultatelor de la bacaloriat suntem solitari elevii cu profesorii. Solitari adică solidari. Adică nu singuri cum s-ar putea crede ci împreună. Deh presiunea camerei de luat vederi îşi face efectul totuşi şi asupra lui! Vine rândul elevei. Aceasta pune direct degetul pe rană – camerele de luat vederi sunt de vină. De ce, întreabă reporterul? Pentru că au pus presiune asupra noastră şi pentru că am aflat de ele cu două zile înainte.

Aşa şi? Reporterul nu mai pune această întrebare. Dar este clar, vina este a camerelor amplasate în sălile de examen pentru că eleva şi colegii ei au aflat cu doar două zile înainte de Bac că anul acesta nu se va copia.

Mai pe seară pică şi bomba – judeţele fruntaşe la BAC n-au avut camere de luat vederi. Ce să înţelegi din asta? Că toţi cei care nu lucrează cu camerele sunt hoţi? Care sunt până la urmă modelele sociale de care ne plângem? Cei din faţa camerelor sau cei din spatele lor? Nichitele, Zăvorancele şi Columbenii sau cei care îi urmăresc zi de zi făcâdu-i ceea ce sunt?