Dramatismul nepăsării

de Moise Guran

Românii sunt pe punctul de a da încă o dată măsura solidarităţii şi chiar a conştiinţei de sine ce transformă un popor într-o naţiune. Peste mai puţin de o lună expiră termennul pentru asigurarea obligatorie a locuinţei, după un an în care legea a intrat în vigoare şi a funcţionat. A funcţionat în sensul că statul nu a mai dat nici un fel de despăgubire celor cărora le-a luat apa casele. Vi se pare suficient de dramatic? Nu, că încă n-au fost inundaţii majore.

La noi nici dezastrele naturale nu sunt cu adevărat dramatice dacă nu se face un show televizat cu vedete care salvează dramatic câte o pisică rămasă în mijlocul apelor dezlănţuite, cu teledoane şi campanii de marketing în urma cărora pensionarele sensibilizate acceptă să doneze 100 de lei din pensia sărăcăcioasă pentru iubirea aproapelui şi ajutorarea semenilor.

Când vine vorba unui sistem organizat în care fiecare să dea 10 euro sau 20 de euro pe an ca să îşi asigure propria locuinţă lumea se isterizează – ce-mi trebuie mie asigurare de inundaţie se întreabă ţâfnos doamna de la etajul şapte? Hoţii ăştia au mai găsit un mod să ne ia banii se plânge domnul de la ţară căruia nu-i este frică de cutremur căci are casă pe pământ.

Născut greu, după îndelungi negocieri cu firmele de asigurări, sistemul de asigurare obligatorie a locuinţei este doar un mod organizat şi mai puţin spectaculos de solidaritate naţională, în care domnul cu casa pe pământ o asigură împotriva cutremurului pe doamna de la etajul şapte, iar doamna de la şapte îl asigură împotriva inundaţiilor pe domnul cu casa pe pământ.

Pe cât de simplu şi de lipsit de dramatism este sistemul gândit pe atât de mare este nepăsarea naţională.