Tarele filmului românesc
de Ionuț Văcaru
Citeam mai deunăzi pe fluxul unei agenții de presă o recenzie cu un puternic iz publicitar despre filmul „Bună! Ce faci?”, care cică ar fi “o gură de aer proaspăt într-o lume cinematigorafică românească dominată de drame minimaliste și întunecate despre sărăcie și comunism”. Tot aceeași recenzie spunea că în sfârșit un film românesc destinat publicului larg. Nu mă pot pronunța asupra sa câtă vreme nu l-am văzut. Poate fi genial la fel cum poate fi dezamăgitor și superficial. Nu asta contează. Ceea ce contează e că în mintea multora s-a împământenit ideea că românii s-au săturat de subiecte serioase și că vor comedii care să crăcăneze de râs o întreagă sală. Nu. Treaba nu stă așa. Nu subiectele întunecate și reci gonesc românii din cinematograf, ci modul în care aceste subiecte sunt împachetate și vândute publicului cumpărător de bilete.
Ok, am avut comunism, avem cerșetori, sărăcie, câini vagabonzi și neamuri plecate în străinătate la cules de gogonele. Însă nu îi poți servi publicului aceste filme ca pe o știre. Să ne uităm de exemplu la germani. Și ei au filme despre comunism. Însă ei le tratează altfel. De exemplu, Das Leben der Anderen este despre un agent al poliției secrete care devine fascinat de familia pe care o asculta. E o dramă excelent realizată și în ciuda subiectului reușește să prindă la public, pentru că e palpitant și are dialoguri inteligente și o poveste ieșită din comun. Germanii au chiar și o comedie (mă rog, are și destule tente dramatice) celebră despre comunism: Goodbye Lenin.
Dacă își vor păstra forma lor actuală, filmele românești nu vor aduce niciodată spectatori în sălile de cinema. Înțeleg, câștigă multe premii, care teoretic ar trebui să trezească interesul publicului, însă publicul românesc nu mai este atât de ușor de păcălit. S-a ars de prea multe ori cu filme super-premiate în care fiecare replică a personajelor este urmată de cinci minute de tăcere și privit în gol. Și culmea e că majoritatea filmelor din ziua de azi sunt semnate de regizorii tineri ai așa-numitului nou val al cinematografiei românești. Oare ei nu au fost niciodată copii? Ei nu au avut niciodată hobby-uri și pasiuni? Nu știu de unde a apărut în cinematografia românească această dorință de a spune totul cu un realism exagerat. Refuz să cred că regizorii români fac filmele în felul acesta doar pentru a câștiga niște premii. La fel cum refuz să cred că lipsa banilor este principalul motiv.
Dar să nu generalizăm. Există și regizori români mai mult sau mai puţin tineri care fac filme aerisite, care în ciuda tentei comerciale nu îşi pierd caracterul artistic. De exemplu, filmele lui Nae Caranfil sau Radu Jude. Însă producţiile lor nu sunt de ajuns pentru o cinematografie românească ce se plânge de lipsa spectatorilor. Acum nu spun că regizorii şi producătorii români ar trebui să îşi întoarcă atitudinea la 180 de grade şi să se apuce să facă doar filme americanizate destinate maselor. Însă nu trebuie să uite că cinematografia este totuşi o industrie şi câtă vreme finanţările sunt limitate, câteva filme distractive necâştigătoare de premii, dar aducătoare de bani, ar fi binevenite.
