Grâul scumpeşte pâinea

de Moise Guran

Grâul face noua isterie financiară la nivel mondial. De la Chicago la Adâncata preţurile s-au dublat în şase luni iar scumpirea pâinii în România este iminentă. Nu mai contează faptul că în România producţia de grâu a fost mai mare decât necesarul pentru alimentarea populaţiei. Nu mai contează nici faptul că s-a exportat mai mult decât exportăm acum, materie primă delicată, grâul nu poate fi păstrat în hambarele ţărăneşti aşa că în acest mijloc de februarie el se mai găseşte doar în silozurile marilor intermediari de pe piaţa românească.

Aceştia l-au adunat în vară de la ţărani plătind chiar şi 70 de bani pe kilogram iar acum îl vând morarilor la preţuri de peste 1 leu pe kilogram. În unele zone din ţară a ajuns şi la 1,20, un salt enorm justificat doar de o prea bănoasă speculaţie.
Prinşi între presiunea grâului şi scăderea consumului de pâine, brutarii au strâns anul trecut din dinţi, evitând să crească preţurile chiar şi atunci când le-a explodat TVA-ul în faţă. Acum par a nu mai avea loc de întors dar adevărata tragedie nu e la ei. De fapt o scumpire a pâinii de la un leu la 1,30 sau 1,50 nu este chiar o tragedie pentru consumatorul de la oraş.

Problema este că acest plus nu ajunge nicicum la ţăran, cel care face grâul şi care ar trebui stimulat de această creştere de preţ să producă mai mult. Nenorocul său este însă că de fiecare dată cu o lună-două înainte de seceriş, aceiaşi intermediari proprietari de mari silozuri, prăbuşesc preţurile tocmai pentru a putea achiziţiona ieftin grâul cel nou. Astfel din această schemă ies păgubiţi şi orăşeanul consumator de pâine şi ţăranul producător de grâu. Un profit de 50% la o intermediere se numeşte ţeapă. Acum ţeapa nu ar fi posibilă dacă nu s-ar fi scumpit şi grâul de import. Pâinea se scumpeşte într-un moment delicat, în care tuturor le cam flutură vântul prin buzunare.