O revoluţie cusută cu aţă albă

de Moise Guran

Hosni Mubarak a dispărut subit după ce şi-a anunţat poporul că nu dispare. Armata a preluat controlul Egiptului, a suspendat constitituţia şi i-a trimis pe egipteni înapoi la muncă. Despre Hosni s-a aflat întâi că a fugit la plajă, apoi că ar fi fost pus la păstrare într-o bază militară din Sinai, iar mai recent că ar fi pe moarte undeva în Germania. Acum hai să dăm puţin înapoi filmul evenimentelor şi să vedem ce a făcut armata în cele trei săptămâni de proteste? Păi a ieşit pe stradă, s-a jurat că nu va vărsa sânge de Egiptean, a stat frumos la CNN la poză şi s-a dat elegant la o parte când mulţimea a fost atacată de călăreţi fantomă înarmaţi cu cocteiluri molotov. Mă scuzaţi dar acesta este comportamentul cuiva aflat în campanie electorală. Ca orice ţară cu tradiţie autoristă (aşa cum şi SUA sunt) Egiptul intră într-o perioadă de tranziţie în care un general devenit dictator va fi schimbat cu un alt general, câştigat democratic prin alegeri libere şi … organizate de armată.

Fascinaţia generalilor, a autorităţii şi seriozităţii lor, poate fi uşor recunoscută în comportamentul popoarelor insuficient de mature în materia democraţiei. Trebuie să recunosc că eu însumi am mult respect pentru militari şi deşi în ţara noastră n-au prea candidat decât generali cu stele câştigate pe pe gazon sau generali eşuaţi într-un naţionalism paranoid, probabil aş vota mult mai repede un militar nebun decât un civil care crede despre compromisul politic că ar însemna renunţarea la decenţă şi bun simţ. Puţini ştiu că în perioada de după Revoluţia din Decembrie armata şi mai exact generalul Militaru, a condus România mai mult decât Ion Iliescu. Şi mai puţini ştiu că până prin 1997-1998 în cercurile de vârf s-a vehiculat permanent posibilitatea unei lovituri de stat militare în România. Acea perioadă a culminat dar s-a şi terminat după mineriadele din 1998-1999. Ca un cetăţean ce a evitat cu brio să facă armata, mărturisesc că uneori mă sperie situaţia actuală din România – majoritatea oamenilor nu mai muncesc, justiţia nu mai funcţionează, legea în general e prea des opţională, iar oamenii politici au căzut într-un adânc manelism. Sunt aproape sigur că dacă acum 15 ani ne-am fi aflat într-o astfel de situaţie nici NATO nici UE n-ar mai fi putut opri deraierea României într-un soi de huntă militară, aşa cum e acum Egiptul.

Din păcate pentru democraţie şi capitalism nu există scurtături. Bunăstarea şi libertatea se învaţă greu, prin muncă şi exerciţiu îndelungat.