Egiptul paşoptist
de Moise Guran
Teoria foametei care i-ar fi scos în stradă pe egipteni este greşită. Nu că ei ar trăi foarte bine, dar de 30 de ani economia acestei ţări creşte neîntrerupt, iar grija autorităţilor a fost aceea de a se asigura că pasul de creştere economică este mai mare decât explozia demografică. Ei bine, cu o excepţie de doi ani pe la începutul deceniului trecut şi acest obiectiv a fost atins. Ideea că egiptenii ar muri de foame şi că asta i-ar fi scos în stradă reprezintă aplicarea unei matrice occidentale peste psihologia foarte diferită a unei ţări arabe.
Este foarte adevărat că cifrele macro-economice nu ţin de foame celor mai săraci dintre egipteni, numai că fiecare dintre zecile sau sutele de mii de demonstranţi din piaţa Tahrir are percepţia subiectivă a sărăciei sau a bogăţiei. Oamenii de acolo nu îşi compară salariul cu cel din România, America sau China ci se gândesc la salariul pe care l-au avut anul trecut. Dacă azi au un salariu mai bun ei percep o creştere a nivelului de trai indiferent câţi egipteni spune banca mondială că trăiesc sub pragul sărăciei.
Spre deosebire de alte ţări arabe, Egiptul nu are suficiente resurse cât să-şi ţină cetăţenii prin subvenţii sociale. Egiptenii sunt aşadar nevoiţi să muncească şi o fac de regulă de la vârste foarte fragede. Educaţia muncii este exact cea care face până la urmă diferenţa dintre cetăţeanul sărac al acestei ţări arabe şi vecinul său din Emirate de exemplu, al cărui petrol umflă PIB-ul ţării pe cap de locuitor la o valoare de zece ori mai mare decât cea din Egipt.
Tot ea educaţia muncii este cea care aduce progres intelectual şi, în final, cea care angrenează dorinţa de libertate şi interesul politic.
Revoluţia din Egipt este o revoluţie de emancipare şi nu poate fi comparată cu niciuna dintre revoluţiile ultimului secol. Egiptul se află în anul 1848.