Twitter nu face revoluții, oamenii fac
de Ionuţ Văcaru
Cred că s-a exagerat destul de mult importanța rețelelor de socializare în revoltele și revoluțiile care au avut loc în ultimii doi ani prin colțurile astea mai zbuciumate de lume. S-a mers pe ideea că, într-o lume a tehnologiei în continuă expansiune, Facebook, Twitter și YouTube au declanșat scânteia revoluționară a maselor oprimate de tirani. Adevărul e că toate aceste rețele de socializare, comunicare și publicare on-line au fost doar simple unelte, destul de imperfecte și uneori inutile sau chiar periculoase, ale unor evenimente stârnite de cu totul și cu totul alte forțe.
La început a fost Moldova, în primăvara lui 2009, când mișcările de stradă ale tinerilor dornici de democrație au fost denumite generic „prima revoluție Twitter”. Asta pentru că protestatarii au folosit acea platformă de microblogging pentru a comunica. Până la urmă nu a fost vorba chiar de o revoluție, iar în cei doi ani trecuți de la acele evenimente au apărut importante semne de întrebare în ceea ce privește spontaneitatea acelor evenimente. Apoi au fost evenimentele din Iran, mult mai mediatizate de presa mondială, în timpul cărora contestatarii regimului Ahmadinejad s-au folosit de Facebook, Twitter și YouTube pentru a transmite mesaje și imagini șocante. A intrat deja în istorie acea înregistrare realizată cu telefonul mobil și urcată imediat pe Youtube în care o tânără își dă ultimele suflări după ce a fost împușcată. Revenind în zilele noastre, revoluția încă în desfășurare din Tunisia, care a culminat cu fuga președintelui Ben Ali pe 14 ianuarie, a fost de asemena catalogată ca fiind o revoluție de tip Facebook, ba chiar o revoluție Wikileaks, spun unii. Tot pe Facebook egiptenii au plănuit protestele împotriva președintelui Hosni Mubarak, omul care de 30 de ani se află la cârma acestei țări. Acum, Egiptul e practic în stare de urgență, iar tensiunea se simte pe străzile din Cairo, unde, îndeosebi la adăpostul nopții, au loc ciocniri între protestatari și forțele de ordine.
Ar fi avut loc toate aceste evenimente fără rețele de socializare, telefoane mobile și internet? Răspunsul este doar unul: da. S-a demonstrat destul de clar de-a lungul istoriei că nici o dictatură din lumea asta nu poate opri definitiv comunciarea dintre oamenii care împărtășesc aceleași valori. Desigur, internetul este un mediu de comunicare extrem de comod și eficient, dar asta nu înseamnă că oamenii nu se vor ridica împotriva ta dacă le tai conexiunile dar continui să îi ții în foame, frig sau despotism religios.
Oricât de melodramatic ar suna, de cele mai multe ori e nevoie doar de o idee pentru a stârni o revoluție. O simplă dorință pe care mulți se vor grăbi să ți-o îndeplinească. Și aici nu mă refer la teorii conspiraționiste cu americani care vin să-ți dea jos dictatorul pentru a-ți lua apoi petrolul de sub picioare. Ci mai degrabă mă refer la teorii mai moderate care spun că lumea democratică încurajează „activ” democrația și în țările sufocate de dictatură. Pentru că trebuie să recunoaștem, de cele mai multe ori revoluțiile nu pornesc pe Facebook, nici pe Twitter, ci în cancelariile celor care au diverse interese.
Așadar rețelele de socializare nu sunt nimic altceva decât motoare pseudoimportante ale luptei pentru libertate. Și, de cele mai multe ori eficiența lor este îndoielnică, pentru că primul lucru pe care îl fac serviciile guvernamentale este blocarea accesului populației la diverse site-uri și servicii on-line. Nu e greu, mai ales când și furnizorii de internet sunt controlați de stat. În Egipt accesul la Twitter e blocat încă de marți de la primele proteste, iar Facebook și YouTube nu sunt nici ele prea ușor de folosit. În Tunisia serviciile secrete au încercat să fure parolele protestatarilor pentru a produce diversiune în rândul revoluționarilor. În Moldova în 2009 inclusiv site-urile televizunilor on-line au fost inaccesibile. Nu e greu să lași oamenii fără contul de Facebook sau Twitter. Mai greu e să-i bagi în case după ce deja s-au confruntat cu un cordon de scutieri și au început să simtă gustul de sânge sărat al libertății.
