HAI, C-A-NCEPUT!

de Moise Guran

2011, sfârşitul crizei? Yeah, am vrea noi!

Sfârşitul crizei e cam ca Moş Crăciun. Dacă nu crezi în el nici nu prea are cum să vină.

Din punctul meu de vedere, criza a cam trecut. Fiecare are însă criza lui şi fiecare înţelege altceva prin criză. Pentru bugetari sigur mai durează vreo câţiva ani. Pentru politicieni … ei bine cei români sunt tot timpul într-un fel sau altul în criză.

Ceea ce vă propun în rândurile următoare este să privim puţin situaţia existentă acum la început de an şi să încercăm să ne facem o idee în legătură cu anul care vine. Desigur opiniile îmi aparţin şi nu sunteţi obligaţi să fiţi în nici un fel de acord cu ele. De aia e blog, ca să puteţi exprima voi altele.

În sens larg prin criză înţelegem scăderea PIB faţă de anul precedent, sau faţă de acelaşi trimestru din anul trecut. Raportările faţă de trimestrul trecut sunt vrăjeli irelevante.

Din punctul de vedere al PIB criza arată cam aşa

Observaţi că în 2010 căderea a încetinit destul de mult şi (aici probabil vom fi cu toţii de acord) cel mai probabil am fi avut şi o creştere de PIB dacă nu interveneau tăierile de salarii şi, mai ales, creşterea TVA.  Uitându-te pe graficul ăsta ce dracu să zici… trece criza? Trece, dacă n-or mai apărea şi alte prostii de acelaşi tip.

Adânc în măruntaiele economiei situaţia stă însă cam aşa…

Această simulare/anticipaţie aparţine BNR. Deviaţia PIB s-a inversat faţă de 2008 iar acum cererea e mult sub ofertă. Ceea ce nu e neapărat rău, oameni buni. Cam ăştia suntem noi, atât putem fără bule imobiliare, fără credite neacoperite, fără intrări de capital speculative, într-un cuvânt fără banii altora. Spun că nu e neapărat rău pentru că, vedeţi dvs, în momentul în care oferta este mult mai mare decât cererea apare şi copetiţia adevărată, preţurile au tendinţa să scadă, calitatea produselor şi serviciilor creşte, în mai puţine cuvinte apar aşa-numitele beneficii ale capitalismului, beneficii pe care noi nu prea le-am trăit. Desigur cei care lucrează în vânzări vor argumenta şi vor spune (pe bună dreptate) că o cerere prea mică înseamnă şomaj. Sunt de acord cu asta. Dar la structura vânzărilor interne, bazate mult pe import, aş spune că e vorba mai mult de şomajul altora.

Hai să mergem acum şi mai profund în economie şi să dăm un oki pe evoluţia cifrelor de afaceri în comerţ. Este vorba de valoarea absolută, erodată evident de inflaţie şi depreciere.

Observaţi că din 2007 au explodat pur şi simplu. Păi ce s-a întâmplat atunci? Euro ajunsese la 3,1 lei, lumea era convinsă că nu-i afacere mai bună decât un credit în valută(dacă se poate în franci elveţieni ca să luăm cât mai mult) iar aceşti bani s-au dus fie la hipermarket fie la dealerii de maşini.

Acum faceţi abstracţie de acele vârfuri de prost gust din 2007 şi 2008 şi uitaţi-vă puţin înapoi în 2005 şi 2006. Nu v-aţi simţi mai bine să ştiţi că vom relua creşterea uşurică şi mult mai civilizată de atunci? Uite, o putem înnoda de la nivelul din 2007 şi probabil am fi făcut-o în 2010 dacă nu apărea acel şoc (ştiu cuvântul ăsta a obosit de atâta folosire dar chiar a fost un şoc) al creşterii TVA.

Nu vă mai arăt producţia şi serviciile căci ştim cu toţii că de aici a venit căderea de 2% din 2010.

Oricum ai lua-o încercând să te gândeşti la 2011, ajungi la aceeaşi întrebare stupidă:

De unde ştim că guvernanţii nu vor face o boacănă de asta majoră şi anul acesta?

Nu ştim. Şi înainte de a vorbi despre riscurile fiscale trebuie să ne uităm puţin pe riscurile politice.

Personajele din fotografie nu sunt deloc întâmplător aşezate acolo. Dacă Victor şi Crin par condamnaţi să-şi mai pună prieteneşte câte o talpă încă vreo câţiva ani de aci încolo, doamna blondă din dreapta imaginii reprezintă cel mai important risc pentru domnul mititel de lângă ea. Doamna deţine deja controlul asupra unei părţi importante din bugetul de stat iar din punct de vedere politic este probabil în acest moment un soi de premier din umbră. Cum doamnele blonde nu s-au vopsit aşa doar ca să stea în umbră ci pentru a străluci în lumină, ştim cu toţii că ele au tendinţa de a ieşi în faţă, de a deveni adică premieri şi cu numele, nu numai prin intermediul unor pârghii obscure. Bănuiala mea este că în momentul în care va deveni clară o creştere a PIB presiunea pe schimbarea domnului Boc cu doamna Udrea va deveni tot mai mare.  E limpede de ce, nu mai insist. Din câte am văzut eu, partidul de guvernământ se va arunca în anul 2011 pe două direcţii electorale principale ignorând aproape total restul – programul de drumuri locale şi cel de autostrăzi.

Acum daţi un ochi pe evoluţia investiţiilor publice.

Observaţi că de la an la an s-a bugetat tot mai puţin şi s-a realizat şi mai puţin. Problema este că relansarea investiţiilor în infrastructură depinde de nenorocitul de buget iar asta ne aduce inevitabil la riscurile fiscale.

Mda, bugetul din 2011 este la fel de prost aşezat pe venituri ca şi cel din 2010. Îmi doresc din suflet să avem autostrăzi în România şi nu văd un risc pentru nimeni în înlocuirea lui Emil Boc chiar şi cu Elena Udrea. (De fapt eu cred că şi soacră-mea s-ar descurca mai bine decât Boc).  Problema mea începe din momentul în care mă gândesc că ambiţioasa doamnă Udrea ar mai putea mări nişte taxe pentru a asigura bani pentru programele alea două. Cum TVA-ul nu-l mai pot creşte, riscul în 2011, cred eu, este de creştere a cotei unice. Desigur asta ar asigura falimentul politic al guvernului Boc, dar vai, ce pretext bun ar fi ăsta pentru înlocuirea sa cu doamna Udrea. Mai există şi varianta majorării altor taxe, mai puţin importante, dar ştim deja că celor de la FMI nu li se închid calculele decât pe taxe de astea mari.

Acum hai să revenim la economia noastră pământeană, căci de la un moment dat încolo, ce fac ei acolo în sferele înalte nu-i mai interesează decât pe ei.

Aş spune că nu. Nu încă. Sau dacă da, oricum destul de timid. Deocamdată bancherii sunt concentraţi pe furat clienţi unii de la alţii. Aţi observat câtă reclamă există pe refinanţat credite? Logica e simplă – unul care vrea să refinanţeze plăteşte mai sigur decât unul care îşi bagă picioarele în el de credit. La drept vorbind, asta s-a întâmplat şi în 2010 şi, bănuiesc eu, de acolo vine creşterea cu 7% a soldului creditelor. Că vorba aia, dacă tot refinanţezi, poate mai iei ceva şi peste.

După cum se poate observa leasingul e la pământ. Acolo criza mai durează vreo doi ani, cel puţin. Din păcate băncile au câştigat bătălia pentru Ordonanţa 50, iar acum îşi pot digera liniştite creditele existente la dobânzi reale uriaşe. BNR-ul face lunar o statistică a dobânzilor reale din România. Uitaţi-va un pic la graficul de mai jos şi poate data viitoare vă gândiţi de cinşpe ori înainte să decideţi să vă împrumutaţi. Media cuprinde şi dobânzile creditelor aflate în derulare, deci undeva acolo sunt şi eu cu creditul meu la BCR cu DAE 28%. 🙁

Ideea este că în 2011 veţi obţine probabil mai uşor un credit decât în 2010. Mai ales că planul celor de la finanţe este să se împrumute mai mult pe extern şi pe termen mediu şi lung şi, deci, mai puţin pe intern. Eu sunt sceptic în legătură cu acest plan, dar tot cred că băncile vor rămâne cu mai mulţi bani în 2011 pentru a credita economia reală. Ceea ce ar trebui să inducă în mod logic şi o scădere a dobânzilor, dar naiba mai ştie… Piaţa bancară din România este în fapt un oligopol făcut de patru-cinci bănci mari şi dacă alea nu scad dobânzile nici ceilalţi nu-s mai proşti.

Problema este la ipotecare. Nu mai există garanţii ipotecare în România. Fac aici o scurtă paranteză referitoare la preţurile imobilelor. (Nu vă dau un grafic pentru că eu nu cred o iotă din raportările agenţiilor imobiliare. Au un antrenament fantastic în manipulat informaţiile privind preţurile de pe piaţă.) Deci plec de la premisa că în 2011 preţurile caselor şi apartamentelor în cel mai bun caz vor stagna şi în cel mai rău caz vor stagna de asemenea. Problema băncilor este că nu mai ştiu la cât să evalueze ipotecile şi dau credite ipotecare doar dacă eşti blindat de proprietăţi. Nimeni nu ştie în România să evalueze clientul în funcţie de seriozitatea lui, sau, de exemplu în funcţie de capacitatea lui de a pune bani de o parte.

Da, comportamentul românilor s-a schimbat iar statistica asta este probabil şi mai bună în realitate, căci noi n-am avut la dispoziţie datele pe decembrie. Bănuiala mea este că mulţi au pus deoparte în ceea ce altădată era luna cadourilor frenetice, iar soldul depozitelor a crescut cu mai mult de 6% pe anul 2010.

Ştiu, aţi văzut deja la televizor că s-a scumpit benzina. Eu am dat 5,6 lei pe un litru de benzină aditivată pe 30 decembrie. A ajuns plinul la cielo neveste-mi două milioane jumate. Ceea ce vedeţi mai sus este ultima proiecţie a BNR privind evoluţia inflaţiei. Nu intru în efecte de bază şi alte prostii, dar înclin să cred şi eu, ca şi ei, că după luna iulie, inflaţia va scădea, asta luând în calcul o stabilitate bună a preţurilor pe toată perioada anului 2011. O eventuală creşterea cotei unice nu ar duce la majorarea inflaţiei ci la scăderea ei. Un singur lucru mai poate umfla preţurile anul acesta – cursul de schimb.

Observaţi-l cât a fost de stabil pe toată perioada crizei! A trecut de 4,3 doar atunci când Curtea Constituţională a respins tăierea pensiilor. Deh! Are şi Isărescu răzbunările lui, mai mult sau mai puţin subtile. Desigur într-o economie ca a noastră, în deficit major de investiţii străine, ai zice că există un risc de creştere a cursului. Problema este că exact figura de mai sus ne arată că în România avem un curs controlat perfect. El se mişcă în anumite limite, marcate cu roşu pe graficul nostru. Însă apare o problemă! În 2011 Finanţele vor avea cam 8-10 miliarde de euro de vândut pe piaţă. BNR-ul ce ar trebui să facă? Să le cumpere? Fie ar genera prea multă lichiditate, fie ar duce cursul mai jos. Probabil Isărescu va alege o cale de mijloc, lăsând mai mulţi lei în piaţă pentru a stimula creditarea, dar mutarea intervalului de variaţie al EURO mai jos este inevitabilă. Mai există o variantă, mai puţin ortodoxă, un soi de truc de piaţă în care BNR ridică iniţial cursul spre 4,5-4,7 pentru a putea vinde masiv înapoi până la 4,1. Însă o astfel de variantă presupune riscuri majore pe partea de stabilitate financiară. Altfel spus riscăm să crească iar dobânzile. Aş vota mai de grabă pentru un scenariu în care euro scade calm până sub 4,1. Mai ales că este probabilă o uşoară creştere şi a investiţiilor străine.

Nu ştiu, poate sunt eu optimist acum la început de an. Voi ce ziceţi?