ROMÂNIE, STAI CALMĂ!

Priviţi copilul din poză! Nu ştiu cine e, nu ştiu câţi ani are. L-am găsit pe un site italienesc. O fi emigrant? E serios. O fi supărat? Are ochii verzi. O fi ţigan? O fi hoţ? O avea un suflet bun? O avea o educaţie? O avea părinţi? De unde vine el şi unde se duce? Te uiţi la el şi îţi dai seama că îţi trezeşte 1000 de sentimente, 100 de întrebări şi nici un răspuns. Ne defineşte atât de bine ca neam!

Mult mai bine decât mine şi fără să ştie că am postat poza asta, colegul Ionuţ v-a scris o urare. Una personalizată. Ionuţ are 23 de ani şi dacă nu l-aş vedea zi de zi aş putea jura că el e copilul din poză. Citiţi-i urarea/îndemn

ROMÂNIE, STAI CALMĂ!

de Ionuţ Văcaru

Câteodată, când mă îndrept spre serviciu prin noroaiele de lângă Arcul de Triumf, îmi trec prin cap tot felul de prostii – oare aş părăsi România dacă aş avea ocazia? Şi întotdeauna mi-e imposibil să-mi dau un răspuns în condiţiile în care sunt un exeplu clar de victimă a globalizării.

Mâncarea mea preferată este Big Mac-ul, singurul suc pe care îl beau cu plăcere este Coca Cola, filmul meu preferat este despre războiul din Vietnam (Apocalypse Now, nu plicticoşenia aia de Platoon), folosesc romgleza de fiecare dată când am ocazia (în scris, că în viu grai nu-mi iese), scriitorii mei preferaţi sunt fie britanici, fie americani, fie britanici stabiliţi în America, compozitorul meu contemporan preferat este americanul John Adams, iar ultima dezbatere politică pe care am urmărit-o de la cap la coadă a fost o ediţie a emisiunii Real Time moderată de Bill Maher.

Aşa că, tehnic vorbind, sunt pe jumătate american, ca de altfel o mare parte din generaţia mea. Şi, totuşi, nu cred că aş pleca vreodată din România. Toată enumerarea de mai sus probabil că vă face să credeţi că mă simt tare stingher în ţara asta. Din contră! Nu ştiu cum sunt alţii din generaţia mea, dar eu am dezvoltat o imunitate extrem de puternică la ce se întâmplă în România. Când te naşti într-o ţară întoarsă pe dos, tinzi să percepi anormalitatea ca pe o formă mai ciudată de normalitate. Poate că e ignoranţă, poate că e nepăsare sau poate că e doar un reflex de apărare mentală într-o ţară care îţi poate suci minţile dacă o ei în serios.

Românii se iau prea în serios pe ei înşişi. Ok, unii dintre ei sunt săraci, alţii dintre ei au devenit sclavii băncilor, alţii sunt nefericiţi în dragoste sau au un milion de alte probleme. Însă câteodată e nevoie de un pic de relaxare. Chill out, people! Faptul că umblăm încruntaţi pe stradă şi că ne certăm pe bloguri sau pe forumuri nu ne ajută cu nimic. Ne aruncă, de fapt ne dă viteză într-un cerc vicios, într-o adevărată centrifugă a  furiei.

Citind un articol de pe Go4it.ro, am văzut la commenturi o ceartă la cuţite între doi programatori. Erau programatori! Deci era ca şi cum şirurile nesfârşite de zerouri ar fi declarat război armatelor de unu, din programele de calculator. N-avea sens! N-avea logică!

În momentul ăla mi-am dat seama că în România conceptul de dezbatere civilizată începe să dispară. Sau a dispărut deja?

Eu unul m-am săturat de ostilitatea fără rost şi încerc să stau cât mai departe de ea. Nu spun că sunt mai civilizat decât restul populaţiei. Poate că nici nu e bine ce fac. Poate că ar trebui să fiu indignat. Poate că ar trebui să ţip mai tare decât ceilalţi care ţipă în jurul meu. Poate că ar trebui să mă încrut. Poate că ar trebui să îmbrâncesc oamenii pe stradă, încercând să îi educ după principiile mele. Poate că ar trebui să le strig nervos „băăă! nu ai dreptate! că am eu toată dreptatea din lume!”

Însă nu pot. Consider că ar fi o energie consumată fără rost.

Dragă Românie, de ziua ta unii cetăţeni de valoare îţi oferă propria lor inteligenţă. Alţii, talentul lor şi ambiţia lor. Cum eu nu îţi pot oferi aşa ceva, îţi dau în dar calmul meu. Nu e cine ştie ce, dar ţi-l ofer din inimă. La mulţi ani!