Bullshit! Cota unică nu mai contează!
de Moise Guran
Am ratat o preacinstită dezbatere între impozitul unic şi o cotă diferenţiată căci discuţia a fost ferm înăbuşită de premierul Emil Boc. Ministrul de finanţe a ajuns la concluzia că nu putem ieşi din criză fără un impozit diferenţiat iar opinia domniei sale a fost ferm condamnată de cei din partidul de guvernământ. Era dreptul lor să o facă, în fond doar cota unică a mai rămas din identitatea dogmatică a acestui partid, iar discuţia oricum nu duce nicăieri atâta timp cât nici acel impozit diferenţiat nu ar duce către vreo relansare economică. În fapt, calculul lui Vlădescu nu ascunde decât dorinţa acestuia de a mări impozitele pe muncă, într-o ţară în care cei ce muncesc se împuţinează cu fiecare zi, iar dintre aceia şi mai puţini sunt capabili să şi plătească statului uriaşele taxe şi contribuţii impuse.
Desigur un impozit diferenţiat ar putea rezolva problema aşanumitor pensii nesimţite, în sensul că ar putea, fără prea multe dureri de cap să readucă statului o parte importantă a acelor venituri care nu au avut în spate o contribuţie care să le justifice. Dar atât. Problema de fond rămâne – statul român nu îi stimulează pe cetăţenii săi să muncească ci să cerşească ajutoare sociale.
Să vă dau şi nişte cifre – în cazul cotei unice statul confiscă prin contribuţii sănătate şi impozitul de rigoare 54% din munca unui cetăţean. Cu alte cuvinte la un salariu net de 1000 de lei, nu, hai să formulez altfel, ca să îi dea angajatului său 1000 de lei bani în mână un patron trebuie să plătească 2300 de lei, din care hapsânul stat ia 1300 de lei. Am inclus aici şi CAS-ul de 25% aplicat fondului de salarii.
În cazul cotei diferenţiate nu se întâmplă decât să crească acest procent undeva între 60 şi 75%. Cu alte cuvinte efortul patronului pentru aceeaşi mie de lei se duce undeva peste 3000 de lei.
Da, pe bune, mai contează? Cât de naiv trebuie să fii ca ministru de finanţe, ca premier sau ca preşedinte, ca să înţelegi că nici un om sănătos la cap, nici un patron sănătos la cap nu va plăti de bună voie atâta bănet şi că va prefera să-i dea omului banii în mână, trecând o sumă minimă în acte, sumă ce va fi impozitată în acest mod absurd. ABSURD, acesta e cuvântul potrivit, atâta vreme cât, o să vedeţi imediat, nici măcar companiile de stat nu-şi plătesc datoriile la buget, nu de ieri de azi, dintotdeauna. Vă daţi seama cât de mare e bârna din ochiul domnului Vlădescu, dacă domnia sa nu pricepe că degeaba măreşti aceste taxe pe muncă, pentru că nimeni nu le mai plăteşte, nici măcar companiile de stat. Singurii care le plătesc sunt bugetarii, asta în condiţiile în care domnul Vlădescu nici măcar nu le mai virează banii pe impozite, se face doar o compensare cu trezoreria.
Bun, şi acum hai să revenim la dramele acestor vremuri. Vă spun sincer că pe mine, Guran, cetăţean particular din ţara România, m-ar interesa prea puţin problemele bugetului de stat şi m-ar interesa mai mult în aceste vremuri de criză economică un plan de măsuri menite să relanseze economia.
În loc să facă asta, domnul Vlădescu stă toată ziua şi face simulări cu echilibrarea bugetului de stat. Eu unul m-am prins de la o vreme că acest stat nu va face niciodată autostrăzi, infrastructură, nu va face modernizarea unei românii încă destul de captive într-un ev mediu întârziat, aşa că nu mă mai interesează ce fac Vlădescu, Boc şi Băsescu cu bugetul de stat.
M-am prins carevasăzică de faptul că nu voi vedea niciodată un plan serios de reformă prin care statul de exemplu să stimuleze munca. Avem o problemă cu munca, v-am mai spus, o problemă deja de psihologie socială. Statul, cum îi zice şi numele e cu statul, nu e cu munca. Deci interesul meu din acest moment, confruntat fiind cu un stat rapace, înrobitor şi prost pe deasupra, este acela să mă apăr. E un drept prevăzut în declaraţia drepturilor omului. Cum o pot face? Fentând statul. Probabil aşa vor fi gândind majoritatea patronilor din această ţară. Deci mai contează că e cotă unică sau cotă diferenţiată? Mă îndoiesc. Dar îi urez succes domnului Vlădescu în demersul inutil de a încerca să echilibreze pe spinarea mea bugetul unui stat inutil.
