82 afișări

Flashback dintr-o altă criză

de Moise Guran

Pot să zic şi eu pe blog ceva ce la teveu n-am de gând să spun? Nouă jurnaliştilor ne bagă ăştia CAS la drepturi de autor şi ne diminuează cota forfetară de la 40% la 25%. Una peste alta asta înseamnă o tăiere a salariilor cuprinsă între 15 şi 30% (în funcţie de cât are fiecare pe drepturi) başca o sumă de plătit la final de an la regularizare. La mine tăierea e cam de 20%. E mai mult decât toate ratele mele. (Bine, eu nici nu am rate prea mari.)

Ştirea a trezit reacţii variate. Unii dintre noi s-au enervat. Au zis că trebe să găsim o modalitate de fentat statul. Alţii au zis că nu se poate aşa ceva, că va găsi patronu’ o modalitate să nu ne taie salariile. Alţii au zis că patronu’ va împărţi cu noi sarcina fiscală, că aşa e corect. Alţii au zis că patronu’ va suporta el integral sarcina fiscală, că suntem pe profit. Numai că eu mă îndoiesc sincer că vom mai fi pe profit dacă va creşte fondul de salarii cu 20-30%. Ăia la Realitatea ce să mai zică? Lor sigur le mai taie Vântu 30% din salarii că oricum erau pe pierdere.

Nici nu mai contează.

Pentru noi jurnaliştii, eu zic că acesta va fi un test important. Acesta este motivul pentru care nici nu voi vorbi la tv despre CAS-ul la drepturi de autor. Nu putem plânge pe umărul pensionarilor fentând apoi fondul de pensii în numele libertăţii presei. E uşor să fii solidar pe banii altora, dar e mai greu pe banii tăi.

Mă îndoiesc sincer că ziarele mai mici, de provincie, vor fi capabile să treacă acest hop. Nu în mod legal. Probabil vor plăti cu banii în mână, la negru, la fel ca orice buticar. După aia vor înfiera evaziunea fiscală în articole în care vor demonstra apăsat că dacă n-ar fi economia neagră statul ar avea bani şi dac-ar fi 22 de milioane de bugetari. Mă gândesc cu spaimă cât respect de sine mai poate avea un jurnalist care face asta în mod conştient? Se poate şi inconştient, să ştiţi. Eu am colaborat odată la o revistă şi n-am observat că de la o vreme îmi intrau banii din contul personal al redactorului şef. Mai târziu am primit o citaţie să mă înscriu la masa credală căci revista dăduse faliment, iar eu nu figuram că mi-aş fi luat banii.

A devenit aproape axiomatic, aproape orice eveniment al acestor zile de criză îmi aminteşte de un altul din trecut. Am mai trăit asta, dar alt fel. E ciudat dar, oricât de diferite ar fi manifestările, mecanismele interioare ale crizelor economice seamănă destul de mult. Probabil şi soluţiile …

Eram mai tânăr cu zece ani, aveam soţia însărcinată şi căutam o casă. Lucram de un an în televiziune şi de şase ani în presă. Luasem decizia să nu mai schimb locul de muncă de fiecare dată când mi se oferea un salariu mai bun. Atunci nu mi-a tăiat nimeni salariul cu 20%, dar mi-am dat seama că mi-ar fi trebuit un salariu mai mare cu 20% ca să pot plăti ratele la casă. Ce puteam să fac? Să dau cuiva în cap? Să ies în stradă? Toţi mureau de foame. Toţi fumam ţigări Carpaţi şi beam cafea cu năut.

Aşa că mi-am mai luat o slujbă.