Cât costă să fii artist

de Irina Munteanu

Nu putem fi toţi artişti. E clar şi nu e nimic de tăgăduit în asta. Dar oare e firesc ca banii să facă selecţia? Stăteam zilele trecute şi mă gândeam la zecile de pasiuni înecate în lipsa de timp şi de bani şi m-a apucat tristeţea. Probabil că nu aş fi fost un fotograf renumit, probabil că nu mi-ar fi ieşit nici fantezia cu regia de film sau teatru, cât despre scris, o să mă rezum să scriu aici, pe blog, de exemplu. Dar ce voiam eu să spun e că a fi artist (a se înţelege fotograf, scriitor, regizor, muzician sau orice de genul acesta) în ziua de azi costă. Când nu ai bani, nici măcar nu poti să afli dacă ai fi putut deveni celebru. Ca Brâncuşi. Sau măcar ca Isabel Guerra. Dar pentru mine, nu e simplu ca pentru ea (măicuţă care pictează magistral, spun eu). Pentru că eu nu stau în mănăstire, în Spania, şi nu îmi plăteşte abaţia cursurile de desen. Ok, o să las frustrările la o parte şi o să ajung la ce mă doare. Am spus-o de de la început: banii. Se dau cazurile A, B, C şi D (oameni reali, nu creez nimic acum).

Cazul A: Tânără, părinţi avuţi, valenţe artistice valente artistice posibile (nu că ar mai conta).

Cursuri de pregătire în cadrul ATF plătite de părinţi, câteva zeci de milioane, dacă nu mă înşală memoria, undeva în jur de 60, admitere Babeş Bolyai, picată, admitere la Universitatea Media, luată. Stă în facultate vreo 3 ani cu taxe anuale peste ale oricărei alte facultăţi de profil (cel puţin aşa era la momentul ăla, pe care l-aş plasa temporar în urmă cu vreo 10 ani) şi apoi se hotărăşte să o lase baltă. Că nu e de ea. Că nu i se poriveşte. De aici, nici că mai contează ce a urmat. Mă întreb însă câţi oameni ar fi vrut să fie în locul ei şi să poată alege. Eu una ştiu că da.

Cazul B: Tânăr, valenţe artistice greu de apreciat, părinţi avuţi

Se hotărăşte în anul 4 de facultate de drept că nu asta este vocaţia vieţii sale. Termină totuşi studiile şi se apucă de fotografiat. Cursuri: vreo 600 de euro pentru un calup de câteva luni, plus banii pe aparatura profesională. Alte câteva mii de euro. Îmi aduc aminte că îmi spunea la momentul respectiv că numai aparatul profesional (nu cel mai bun, nu cel mai performant, fără accesorii) se ducea undeva la 3000 de lei. Se angajează (cu ajutorul perseverenţei lui, cu norocul faptului că îşi permite să fie întreţinut la 24 de ani) asistent al unui fotograf cunoscut. Pozează, vede cum se pozează, învaţă, e plătit 500 de lei pe lună. Cred că aşa este plătit şi acum, după 3 ani, dar acum are şi proiecte proprii. Viitorul îi este oarecum sigur şi în cazul lui nici nu mai contează dacă talentul există sau nu. Cum a contat în cazul C.

Cazul C: Tânăr, evidente valenţe artistice, famile modestă

Îşi îngheaţă anii de facultate (era anul 3 la Ştiinţe Politice) hotărât să vadă dacă poate face bani din pasiunea de o viaţă. Face poze din liceu. Nu are cine ştie ce „scule”, dar îi ies bine. Dă examen la facultatea de fotografie. Intră printre primii dar oricum locurile sunt extrem de puţine. Plăteşte taxa (este totuşi la a doua facultate iar Statul nu face excepţii pentru nimeni) cu ajutorul prietenilor şi proiectelor pe care le face în timpul liber. În vacanţe munceşte peste ocean. Ia licenţa şi pleacă. La nemţi, că ăştia pot să-l ajute să se dezvolte. Dar câţi ca el? Să ai curajul să trăieşti de pe o zi pe alta, să ai curajul să spui: eu nu mai am unde să dorm.

Cazul D: Tânără, valenţe artistice dovedite, părinţi avuţi

(Asta aşa, pentru a avea ce invidia) Elevă a şcolii de arte plastice, apoi a liceului de profil, se decide să renunţe la desen şi facultatea de design în clasa a 12-a. Alege un alt domeniu, tot artistic. Intră la Babeş Bolyai şi se transferă în anul 2 la UNATC. Are bani, dar nu asta a ajutat-o să ajungă ceea ce este. Momentan un student harnic şi pasionat. Probabil că mai încolo o să dea şi dovada talentului.

Acum, în încheiere, stau şi mă gândesc la un interviu luat de prietena mea acum un an. Vorbea cu Filip Florian (Zilele Regelui e o carte frumoasă). Omul îi spunea că a putut să scrie cu adevărat abia după ce s-a lăsat de jurnalism (cazul lui e dovada că un scriitor bun e chiar un jurnalist ratat). Altfel munca de zi cu zi nu i-ar fi lăsat timpul să creeze. Iar fără muncă, nu ar fi fost bani. Noroc cu moştenirile. Acum, ce să mai spun? M-am uitat pe net. Cursurile de desen sunt în fiecare joi între 18 şi 21. Eu lucrez până la 19 şi nu aş vrea să plec de aici. Cred că totuşi ar fi trebuit să aleg mai devreme.