I got the power!!! …off
de Miki Finţescu
Ah, şi ce m-am mai chinuit să îmi electrific casa. Şi ah, ce m-am mai agitat pentru contractul ăla provizoriu iniţial. Şi apoi, când mi-au tăiat curentul pentru că trebuia să reînnoiesc contractul despre care nu ştiam că este provizoriu. Într-un final, totul a intrat în normal. Ei îmi furnizau energie, eu plăteam, contractul e pe perioadă nedeterminată… relaţie model.
Apoi a venit alaltăieri. Când a picat curentul. O oră. Mult, ziceam atunci. Dar în noapte aia a mai picat câteva ore. Era cam frig, că altfel nu m-aş fi prins. Apoi, în doar două zile, am ajuns la un ritm de jumătate de zi electrificată, jumătate ba. Am zis că e de la zăpadă şi am sunat la ei. Mai întâi mi-a răspuns robotul care m-a anunţat că se ştie de problema din străzile… şi a enumerat 15 străzi. Şi că se rezolvă. Apoi m-a pasat la operatoare.
– Deci cum facem?
– Păi ştim că este o pană de curent acum, se remediază.
– Nunu, că eu am curent acum. Aboslut întâmplător, dealtfel. Că în general nu am. Şi de-aia vă sun. Revin astfel cu întrebarea: şi deci cum facem?
– Păi… e o problemă de reţea, ştiţi… Se rezolvă ori de câte ori pică, dar nu putem rezolva să nu se mai întâmple.
– Adică eu iarna asta o să stau cu jumătate de normă de electricitate.
– Păi… da.
Mişto. Mă păstrez tânără la rece. Vreţi să vă alăturaţi mie? Vă invit aici, vorba zânei, pe dumneavoastră şi pe superiorii dumneavoastră.
– Şi iarna viitoare?
– Nu ştiu ce să vă spun, poate cei de la sediul central…
Morile de vânt. Mai bine sun la el. THE MAN. Insiderul. Pila pe care toată lumea trebuie să o aibă în locuri strategice.
– Man, mi-e cam frig, zău..
– Mda, ştiu.. E reţeaua supra-aglomerată. Există un proiect dat spre aprobare. Pentru mărirea capacităţii. Dar abia în primăvară…
– Perfect, în primăvară. Adică imediat după ce trece nevoia strigentă. Eu zic să mai amâne rezolvarea până în vară, dacă tot..
– A, nu. În primăvară se discută aprobarea. Vedem dacă se şi acceptă.
– Şi mai mişto.
– Generator nu v-aţi luat?
– Nu.
– Ar trebui. Uite, eu am unul automat acasă. E cam scump, dar..
– Cât de scump?
– 180 de milioane.
– !!!!!!!!
– … există şi mai ieftine!
– Sunt sigură, dar nici 100 de milioane nu îmi pare tocmai un chilipir. Nici 80. Nici 60. Poate 40. Şi asta doar pentru că am pornit de la o ştachetă atât de înaltă.
Şi ajung la vorba vecinului meu, tata:
– Să ieşim în stradă, băi nene. Cum au făcut ăia din Pantelimon. Numai atunci s-au pus pe mărirea capacităţii reţelei.
…să aşteptăm totuşi măcar să se topească troienele astea. Şi poate atunci se termină şi problema care cu troienele a început. Exista şi un procedeul în literatură care funcţiona după sistemul ăsta. Al cărui nume l-am dat uitării. Poate asta mi-e pedeapsa..